Epidemia de diagnostice: despre „psihologia de buzunar”

Etichete lipite la întâmplare: narcisic, bipolar, toxic, TOC, depresie

Să ne imaginăm o seară obișnuită. Ana, 34 de ani, derulează pe telefon după o zi lungă. Un clip îi spune „7 semne că partenerul tău e narcisic”. Se recunoaște în patru dintre ele. Următorul clip, adus de algoritm, vorbește despre „copiii crescuți de părinți toxici”. Apoi unul despre ADHD la adulți: „Uiți lucruri? Amâni? Te plictisești repede?”. Da, da și da. Ana închide telefonul la miezul nopții cu trei concluzii: fostul ei e narcisic, mama ei e toxică, iar ea are, foarte probabil, ADHD.

Niciun specialist nu a evaluat-o pe Ana. Nimeni nu l-a cunoscut pe fostul ei partener sau pe mama ei. Și totuși, etichetele sunt acolo, gata să fie repetate prietenelor a doua zi, la cafea.

Povestea Anei e inventată, dar seamănă cu ce trăiesc azi foarte mulți oameni. Și spune ceva important despre vremurile noastre: niciodată nu am vorbit mai mult despre sănătatea mintală și, poate, niciodată nu am folosit mai greșit cuvintele ei.

Context

Când limbajul clinic iese din cabinet

Acum câțiva ani, termeni precum „narcisic”, „borderline”, „bipolar” sau „traumă” se auzeau mai ales în cabinete, în spitale și în cărțile de specialitate. Azi îi folosim la fel de ușor cum spunem „sunt obosit”. Îi auzim de la influenceri și de la coachi fără pregătire clinică, la televizor, în grupurile de părinți și în comentariile de pe rețelele sociale.

Să fie clar de la început: faptul că vorbim deschis despre emoții, anxietate sau depresie e un câștig real. Mulți oameni au aflat așa că nu sunt singuri și au găsit curajul să ceară ajutor. Nu despre asta e vorba aici.

E vorba despre altceva: despre momentul în care vocabularul clinic devine o unealtă de etichetat oameni, folosită de cine nu are nici pregătirea, nici informațiile, nici dreptul să pună diagnostice.

Un fenomen cu nume

„Extinderea conceptelor”

Psihologul australian Nick Haslam a descris în 2016 un proces pe care l-a numit concept creep, adică extinderea treptată a conceptelor. El a observat că termeni precum traumă, abuz, dependență sau prejudiciu și-au lărgit continuu sensul. La început desemnau situații extreme. Acum acoperă experiențe tot mai obișnuite.

Extinderea are și o parte bună: recunoaștem forme de suferință care altădată erau ignorate. Dar are și un preț. Când un cuvânt ajunge să însemne aproape orice, nu mai înseamnă aproape nimic. Dacă orice ceartă e „abuz”, orice dezamăgire e „traumă” și orice om dificil e „narcisic”, rămânem fără cuvinte pentru situațiile cu adevărat grave. Iar oamenii care trec prin ele rămân fără limbaj ca să fie înțeleși.

Mecanismul

De ce ne recunoaștem atât de ușor în clipuri

Aproape toți ne-am regăsit măcar o dată într-o listă de tipul „5 semne că ai…”. Psihologia explică de mult de ce se întâmplă asta.

În 1948, psihologul Bertram Forer le-a dat studenților lui câte un „profil de personalitate”, despre care le-a spus că e făcut special pentru fiecare. De fapt, toți primiseră același text, alcătuit din afirmații valabile pentru aproape oricine: „Uneori ești sociabil, alteori ai nevoie de singurătate”, „Ai un potențial pe care nu l-ai folosit încă”. Studenții au apreciat profilul ca fiind remarcabil de precis. Fenomenul a rămas cunoscut drept efectul Barnum sau efectul Forer.

Multe liste de „simptome” de pe internet funcționează exact așa. Sunt destul de generale ca să ne recunoaștem în ele, dar sunt prezentate ca descrierea unei tulburări precise. La asta se adaugă algoritmul: odată ce ai urmărit un clip despre anxietate, vei primi zeci. Ai impresia că „peste tot se vorbește despre asta”, când de fapt doar platforma a învățat ce te ține în fața ecranului.

Nu e o simplă impresie. Un studiu publicat în 2022 în The Canadian Journal of Psychiatry a analizat cele mai populare 100 de clipuri despre ADHD de pe TikTok. Cercetătorii au constatat că mai mult de jumătate (52%) conțineau informații înșelătoare. Iar acestea erau clipurile urmărite de cei mai mulți oameni.

Clarificare

Ce este, de fapt, un diagnostic

Pentru un specialist, diagnosticul nu e o impresie, o etichetă sau o opinie. E concluzia unui proces de evaluare, făcut de un profesionist pregătit și autorizat pentru asta: medicul psihiatru sau psihologul clinician, fiecare în limitele competenței lui.

Evaluarea pornește de la criterii clare, descrise în sistemele de clasificare folosite în toată lumea, DSM-5-TR și ICD-11. Iar criteriile nu se opresc la „are sau nu are anumite comportamente”. Ele cer să ne uităm la:

durata: unele tulburări presupun ca simptomele să fie prezente săptămâni, luni sau chiar ani;
frecvența și intensitatea simptomelor;
suferința pe care o resimte persoana;
cât de mult îi este afectată viața: munca, familia, relațiile, somnul, grija de sine;
alte explicații posibile pentru aceleași manifestări (ceea ce specialiștii numesc diagnostic diferențial): o problemă medicală, efectul unui medicament sau al unei substanțe, o reacție firească la o pierdere ori la o perioadă grea;
istoricul, contextul de viață și resursele omului.

De aceea, același comportament poate avea semnificații complet diferite. Faptul că cineva se retrage de lângă ceilalți poate fi un semn de depresie. Dar poate ține și de temperament, de epuizare, de un doliu recent sau, pur și simplu, de nevoia de liniște. Uitarea și lipsa de concentrare pot apărea în ADHD, dar și în anxietate, în lipsa de somn, în probleme ale tiroidei sau într-o perioadă cu prea multe pe cap.

Doar o evaluare făcută cum trebuie poate face diferența. Nu o poate face un clip, un test online sau povestea spusă de altcineva.

Etică profesională

Paradoxul: specialiștii se abțin, nespecialiștii nu

În 1973, Asociația Americană de Psihiatrie a formulat o regulă etică rămasă cunoscută drept „regula Goldwater”: un psihiatru nu își exprimă public o opinie profesională despre sănătatea mintală a cuiva pe care nu l-a evaluat personal și care nu și-a dat acordul. Același spirit se regăsește în codurile deontologice ale psihologilor: concluziile profesionale se bazează pe evaluare, nu pe impresii.

Merită să ne oprim o clipă aici. Oamenii care au studiat ani întregi psihopatologia aleg să nu pună etichete persoanelor pe care nu le-au evaluat. Nu pentru că n-ar avea păreri, ci pentru că știu cât de multe nu se văd din afară. În același timp, oameni fără nicio pregătire pun aceleași etichete cu o siguranță uimitoare, după câteva minute de conținut viral.

Poate că prudența specialiștilor e cea mai bună lecție despre cât de serios e un diagnostic.

Consecințe

Cine plătește prețul etichetelor

Cei care suferă cu adevărat

Acesta e, poate, cel mai grav efect. Când termenii clinici sunt folosiți la întâmplare, suferința reală devine banală. Dacă „toată lumea are anxietate”, omul cu atacuri de panică pare că exagerează. Dacă orice zi proastă e „depresie”, cel care nu mai poate funcționa de luni de zile ajunge să creadă că problema lui e un moft. Și atunci amână să ceară ajutor.

În plus, când „bipolar” sau „schizofrenic” devin insulte ori glume, stigmatul crește. Cine trăiește cu adevărat cu una dintre aceste tulburări se va gândi de două ori înainte să spună cuiva sau înainte să meargă la un specialist.

Omul etichetat

Un diagnostic pus pe nedrept funcționează ca o sentință fără proces. Din momentul în care cineva e prezentat drept „narcisic” sau „psihopat”, orice face va fi citit prin acea lentilă, iar el nu are cum să se apere. Etichetele circulă, se repetă și pot strica reputații, relații de familie, prietenii sau chiar locuri de muncă.

Cel care pune eticheta

Paradoxal, pierde și el. Când spun „era narcisic” și închid subiectul, primesc o explicație simplă și liniștitoare: toată vina a fost a celuilalt. Dar pierd ocazia de a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat. De ce am rămas atât de mult într-o relație care mă rănea? Ce semnale am ignorat? Ce limite nu am știut să pun? Ce aș face altfel data viitoare?

Eticheta ne scutește de aceste întrebări. Dar tocmai ele ne ajută să ne vindecăm și să nu repetăm aceleași tipare.

Noi înșine, atunci când ne autodiagnosticăm

Uneori eticheta ne-o punem singuri. Pentru unii oameni, un diagnostic găsit online devine o parte din identitate: își explică orice gest prin el, își organizează viața în jurul lui și, uneori, ignoră alte cauze ale dificultăților lor, inclusiv cauze care s-ar putea rezolva simplu.

Filosoful Ian Hacking a numit acest fenomen „efectul de buclă”: felul în care ne numim ajunge, în timp, să ne modeleze felul în care trăim și ne purtăm. Etichetele nu doar descriu realitatea. O pot și transforma.

Încrederea în psihologie

În fine, se pierde ceva și din credibilitatea psihologiei. Când termenii ei devin jargon de rețea socială, mulți ajung să creadă că psihologia e o colecție de etichete la modă. În realitate, e o știință construită pe cercetare, pe metodă și pe responsabilitate față de om.

Alternativa

Să descriem, nu să diagnosticăm

Soluția nu e să tăcem despre sănătatea mintală. E să vorbim mai precis. Iar cel mai simplu pas e să deosebim descrierea unui comportament de punerea unui diagnostic.

„E narcisic.”„Rar mă întreabă cum mă simt și aduce mereu discuția la el.”
„Are TOC.”„Ține foarte mult la ordine și se enervează când lucrurile nu sunt la locul lor.”
„Sunt în depresie.”„Mă simt foarte trist și fără energie în ultima vreme.”
„Îmi face gaslighting.”„Simt că îmi contestă des felul în care îmi amintesc lucrurile și asta mă face să mă îndoiesc de mine.”
„E bipolară.”„Are schimbări de dispoziție pe care nu le înțeleg și care mă sperie.”

Descrierea e mai corectă, pentru că vorbește despre ce observăm, nu despre ce presupunem. E mai utilă, pentru că deschide o discuție în loc s-o închidă. Și e mai corectă față de celălalt, pentru că nu îi lipește o etichetă pe care nimeni nu a verificat-o.

Pentru tine

Și dacă te recunoști într-o descriere?

Se poate întâmpla, și e în regulă. Informația găsită online poate fi un punct de plecare bun, cu condiția să nu devină o concluzie.

Dacă dificultățile durează de ceva vreme, îți produc suferință sau îți încurcă viața de zi cu zi, pasul potrivit nu e încă un test online, ci o discuție cu un specialist. O evaluare făcută corect poate duce la un diagnostic și la un tratament potrivit. Sau poate aduce liniștea că nu e vorba de o tulburare, ci de o perioadă grea, care are nevoie de sprijin și de grijă, nu de o etichetă.

Ambele răspunsuri sunt valoroase. Și ambele sunt mai bune decât unul primit de la algoritm.

În loc de încheiere

Ce am trăit? Ce m-a durut? De ce am nevoie acum?

Să ne întoarcem la Ana. Poate că fostul ei partener chiar a avut comportamente care au rănit-o. Poate că relația cu mama ei e dificilă. Poate că îi e greu să se concentreze. Toate acestea merită luate în serios. Dar întrebarea care o poate ajuta cu adevărat nu e „ce diagnostic au ei?” și nici „ce diagnostic am eu?”. E mai degrabă: „Ce am trăit? Ce m-a durut? De ce am nevoie acum?”

Tulburările psihice sunt reale, serioase și merită tratate cu respect. Iar respectul începe cu felul în care vorbim despre ele. Un diagnostic nu e o armă pentru certuri, o răzbunare pe fostul partener sau o glumă la cafea. E un instrument profesional care, folosit corect, poate schimba în bine viața unui om.

Să vorbim despre sănătatea mintală, cât mai mult și cât mai deschis. Dar să lăsăm diagnosticele în grija celor pregătiți să le pună. Iar noi să facem ceva poate mai greu, dar mult mai folositor: să ne înțelegem, să ne ascultăm și să avem grijă de limitele noastre.

Psiholog Psihoterapeut
Crina Lăcrămioara Modiga

Surse

American Psychiatric Association (2022). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, 5th ed., text revision (DSM-5-TR).
World Health Organization. International Classification of Diseases, 11th Revision (ICD-11).
Haslam, N. (2016). Concept creep: Psychology's expanding concepts of harm and pathology. Psychological Inquiry, 27(1).
Forer, B. R. (1949). The fallacy of personal validation: A classroom demonstration of gullibility. Journal of Abnormal and Social Psychology, 44(1).
Yeung, A., Ng, E., & Abi-Jaoude, E. (2022). TikTok and Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder: A cross-sectional study of social media content quality. The Canadian Journal of Psychiatry.
Hacking, I. (1995). The looping effects of human kinds. În Sperber, Premack & Premack (eds.), Causal Cognition. Oxford University Press.

Acest articol are rol informativ și general. Nu înlocuiește o evaluare clinică sau o ședință de terapie. Dacă treci printr-o urgență psihologică, adresează-te imediat unui specialist sau celei mai apropiate unități medicale de urgență.

Epidemia de diagnostice